Femeile, ele între ele, când sunt “best friends forever” nu își întreabă cea mai bună prietenă “dacă pare că s-a îngrășat” pentru ca tu, cea mai bună prietenă să răspunzi. Ci întreabă pur și simplu ca și când ar întreba în oglindă. Retoric. Întreabă ca să taci, că ea știe deja răspunsul, că de aia e cea mai bună prietenă, că e deșteaptă. Bine, eu și prietenele mele alea puține care am mai rămas după 40 de ani și după pandemie am aplicat tehnica tăcerii târziu, că până la a tăcea deștept ne lingeam între urechi ca pisicile, ne curățam scamele invizibile de pe blănițe și ne complimentam numai cu superlative.
Prietenia dintre femei, până în 30 de ani, e ca burtica de pui de rinocer: rotundă, moale, pufoasă și elastică.
Femeile, când sunt la adăpostul confortabil al prieteniei, își permit să caute minciuni dulci la întrebări tâmpite, care să le confirme că sunt iubite și acceptate. Adică am o prietenă care a pus 10 chile în 3 luni.
De stres. Ea știe. Că nu e proastă. Că vede că îi plesnesc nasturii de la cămașă pe țzâțe, că e leaorcă de transpirație când încearcă să-și tragă blugii la orizontală, că mânerele dragostei sunt ca alte două țzâțe în lateral după ce reușește să îi încheie, că îi spune cântarul “nu mai ai 70 de kilograme, ai 80!”. Într-o zi, mă întreabă “crezi că am pus un pic pe mine?”.
Sau am o altă prietenă care se combină numa cu celengiuți mintal de care mai devreme sau mai târziu se desparte. Fată deșteaptă, frumoasă, bani, familie, educație etc. Însă dacă ai 100 de bărbați în față și vrei să afli care dintre ei e cel mai mârlan, mai neghiob, mai distrus, mai șomer, mai cu mommy issues, pune-o p-asta să-ți zică pe care îl place. Într-o zi mă întreabă “crezi că la anu’ pe vremea asta, o să am și eu un copil și o familie?!”
Este evident că în această situație, în care evidentul e palpabil, prietena nu caută adevărul, pentru că deja îl știe, ci limbuțe calde de pui de cățel sau tăcerea care vine cu confirmarea că e ascultată și sprijinită.
Mi-am amintita ieri de o situație din asta, când am stat pe o bancă în parc ca să-l păzesc pe fii-miu la locul de joacă și, lângă mine, două fete tinere discutau aprins despre Georgel care sigur se va întoarce la Anca, pe care o părăsise pentru Adriana cu care “fugise” la plajă în Grecia, fiindcă Georgel e topit de fapt după ea, după Anca, iar Adriana e doar o distracție de moment.
Cam cum i-am zis eu unei prietene acum 20 ani, când la mare modă în București era să te duci în baruri unde stăteai la masă și cu șobolanii, pe coolness, pe neînțeles, pe artisticăraie, pe viață amară de geniu în luptă cu soarta.
Exact pe atunci, o prietenă foarte bună era îndrăgostită lulea de solistul unei trupe trendy- șmendy. Timp de șase luni l-a urmărit pe băiatul ăla cum îl urmărește moartea pe Iliescu: cu îndârjire dar fără finalizare. Se ducea omul la cinema? Era și ea acolo ca să vadă un kăcat de film la care, dacă aș fi invitat-o eu, îmi dădea cu biletele în cap. Dacă el mergea la concert, era și ea fană de multă vreme a trupei despre al cărei nume credea ieri că e al unui fotbalist din divizia C.
La un moment dat, în sfârșit, din motive care îmi scapă și azi, el o invită în oraș. Asta, copleșită de emoții, începe să se pregătească cu trei zile înainte: rochie, bigudiuri, epilat inghinal, lung, axile, mustață, ojă, tuns, vopsit. Vine și ziua marii întâlniri, emoțiile sunt călare pe ea cum e coșul de pe nas în ziua nunții. Așadar, de pe la prânz, începe să le stingă palpitațiile cu niște vodka. Pe la opt, când apare el ca să o ia de acasă, era deja matoală ca un navetist de Titu. O scoate la celebrul bar unde se văzuseră prima dată, ca să mai bea ceva. Doar ea, că el era cu noua mașină de care era nespus de încântat și despre care i-a vorbit toată seara, ca un adolescent despre primul pupic în scara blocului. După două ore, el dă să o ducă acasă. Ea, cu manierele în stare de ebrietate, nu mai apucă să deschidă portiera noii mașini și vomită în sfârșit peste bordul nou nouț în valoare de 20 de mii de euro fără TVA.
A doua zi dimineață, îmi povestește rușinată cum a decurs seara și finalul oribil. Se lasă o liniște grea. Eu tac. Ea tace. Nu spun nimic. Nici ea. Îmi rotesc ochii prin cameră, ea își roade unghiile. La un moment dat, cu ochii mari și plini de speranță, mă întreabă: “Auzi, dar crezi că o să mă mai sune?”
I-am răspuns fără ca măcar să clipesc: “Bineînțeles”.
Anco, dă-l dracu’ pe Georgel. Nu te place și nici nu se va întoarce la tine. Bine că a “fugit” cu Adriana acum, când ai 20 de ani, și nu când vei fi avut 40 de ani și doi copii cu el. Viața e bună cu noi și ne ferește de tragedii deși pe moment poate părea o tragedie. Trebuie doar să o ascultăm în tăcere.