Blog, Fără filtre cu Băcanu

Nu avem bani, maică, ce să facem? Stăm și așteptăm

nu-avem-bani-maica-ce-sa-facem-stam-si-asteptam

Nu avem bani, maică, ce să facem? Stăm și așteptăm…

“O să spuneți că bătrânii noștri nu au bani, lucru perfect adevărat. Dar tragedia este că nu fac nimic, nici măcar lucrurile care se pot face fără bani…”

Aproape în fiecare zi trec pe Știrbei Vodă, pe lângă fereastra bătrânului dezbrăcat care admiră trecătorii. I-am făcut câteva fotografii, oamenii l-au recunoscut, pentru unii figura și postura lui sunt hilare, în alții aprinde o scânteie de tristețe. Are un câine, alături de care petrece ore întregi cu coatele pe un pervaz căptușit cu un prosop murdar, nu râde, nu plânge, nu înjură, nu vorbește. Nu are nicio expresie. În afară de câine nu l-am văzut niciodată la geam cu altcineva.

Zilele trecute îmi povestea o prietenă ca a cumpărat pentru părinții ei 2 bilete la Paris. Își doreau de mult timp să călătorească acolo, iar amica mea a făcut un efort financiar ca să le facă o surpriză. Surpriza a fost pentru ea, în schimb:

“lasă, mamă, noi suntem bătrâni, mergeți voi să vă distrați, că sunteți tineri”. Cam așa gândește majoritatea bătrânilor din România.

Mentalitatea comună e autoexilarea. De cele mai multe ori autoexilarea nu vine din lipsa banilor. Avem o cultură a limitarii pe care o acceptăm cu ușurință. Ai făcut o anumită vârstă, ei bine de acum înainte nu mai contează ce urmează. Stai în geam și aștepți moartea, în timp ce restul lumii crede că aștepți poștașul cu pensia. O să spuneți că bătrânii noștri nu au bani, lucru perfect adevărat. Dar tragedia este că nu fac nimic, nici măcar lucrurile care se pot face fără bani. Se retrag din lume pur și simplu, iar banii devin subsidiari.

Cei mai mulți dintre părinții noștri se agață de copii și pun pe spatele nostru tot rostul vieții lor, mai ales a vieții lor de după 60 de ani. Nu vorbesc acum de acele relații defecte în care părinții mor de grija unor copii nerecunoscători sau infami. Vorbesc de acele relații funcționale între părinții de 60 de ani și copiii de 30 plus. Vorbesc despre ideea “să fac un copil ca să-mi fie bătrânețile ușoare” care nu a făcut decât să faulteze viața unui bătrân. Vârsta a treia este vârsta la care un pensionar poate descoperi orizonturi noi, adaptate unei noi libertăți redescoperite. Dar în loc să își recucerească libertatea, pe care doar în vacanța mare de la școală au mai avut-o, părinții noștri se limitează la așteptarea nesfârșită a copiilor, așteptare, cred ei, îndreptățită, indiferent de situație.

În România bătrânii noștri coboară în pijama în fața blocului, mai repară o Dacie, mai bat o tablă spărgând semințe și bârfind chestii oribile, sinistre, care sfâșie aproapele. Se interesează cine a mai murit, cine e bolnav, care copii ai lui Ixulescu sunt proști și care au reușit să-și ia un Logan, cine a lu’ cine a divorțat și care e pramatie. În loc să meargă să se plimbe. Nu-ți trebuie bani ca să mergi într-un parc accesibil cu autobuzul gratuit. Nici mulți bani ca să vizitezi o vecină la un ceai slab de pliculeț, cu puțină zaharină.

Treptat, modul ăsta de a fi țăcănește. Creierul neprovocat să învețe altceva în afară de Biblie sau Canapele TV, să asculte, să-i pese de semeni, se usucă. Când mintea e atât de hipnotizată de propria casă, propriii copii, propria Dacie luată în 1987, se netezește ca un petec de catifea și se atrofiază. Am în jur mulți vecini din această categorie.

Am fost și în alte părți. Sunt și acolo oameni cu pensii suficient de mici, care le limitează activitățile. Dar vezi bătrâni coborând din trenuri în grupulețe mici, sprijiniți în bastoane, sunt politicoși, săritori și cu hărți în mână. Beau ceaiuri, mănâncă un corn și privesc catedrale, își târșâie picioarele pe piatra cubică iar seara beau un pahar de vin și mănâncă ceva lejer într-o piață publică. Le place și lor să privească, doar că au altfel de privire. Și ei au copii, și ei îi iubesc. Singura diferență este cultivarea spiritului de libertate și independență.

Trăim în lumea sărăciei perpetue. Dar nu aia provocată de bani, ci una cultivată de mințile noastre. Bunicii și părinții noștri și-au construit o lume a lacrimilor în care urmează să intrăm și noi.

“Nu avem bani, maică, ce să facem? Stăm și așteptăm.”

Refuz să aștept împreună cu ei. Oricât de mult m-aș revolta, nu voi schimba mare lucru. Dar ce pot să fac este să fiu eu, peste 30 de ani, genul de bătrână cu hartă în mână.

Înapoi la listă

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *