Nu știu la voi cum a fost dar eu nu am putut niciodată să mă julesc în genunchi când eram copil sau să mă părăsească vreun prost fără să-mi dea maică-mea ceva de mâncare și să mă pupe de 100 de ori ca să îmi treacă. M-a tras unu de cozi în clasa a doua, maică-mea mi-a făcut pateuri cu caise, mi-am spart ochelarii, de eram ageră-n priviri ca vampirul la soare, maică-mea mi-a făcut orez cu lapte, mi-a zis o fostă cea mai bună prietenă din liceu că sunt urâtă și proastă, mama mi-a făcut ardei umpluți, m-a părăsit primul iubit în facultate, mama mi-a trimis pe tren carne la garniță, sarmale și 150 de clatite.
Nu a existat eveniment neplăcut sau nenorocire unde să nu se fi mâncat bine plus mii de îmbrățișări. Niciodată liniște. Așa a încercat mama să mă protejeze de nefericire sau supărare, cu “lasă că trece”, “nu pune la suflet”, “dă mami un pupic și uităm” plus 473 de pătrățele de ciocolată.
Văd în jurul meu tot felul de guriști care își fac carieră și scot bani din citate inspiraționale și motivaționale despre cum să nu suferi. Să fentezi suferință. Să o uiți. Să o dosești până uiți de tine.
Dacă ar fi să mai trăiesc o dată, aș vrea să îmi spună mama că e ok să suferi. Să stăm amandouă și să facem cunoștință cu suferința.
Suferința mea că m-a părăsit atunci un prost și a ei că sufletul copilului e franjuri. Să îmi spună că lucrurile importante în viață se clădesc pe suferință. Să mă învețe că a face compromisuri nu înseamnă că ești un ratat fără personalitate, ci că e o formă de acceptare de sine. Să îmi spună că părerea despre mine a oamenilor de acum 30 de ani va fi la fel de importantă pentru mine ca părerea celor de acum 20 de ani care au fost înlocuiți cu cei de acum care vor conta peste 20 de ani ca cei de acum 40 de ani. Să îmi spună să rămân atentă la joc, nu la spectatori, să îmi zică să iubesc profund și cu toată ființa cu orice risc, pentru că sufletul se reface.
Să îmi spună că “atunci când voi fi mare vreau să mă fac învățătoare” îmi va părea o glumă și că atunci când voi fi mare voi fi ceva ce nici nu știam că există. Să îmi spună că durerea e bună, că asta înseamnă devenirea, să mă lase să alerg ca să cad, să îmi spună că rana din genunchi este semnul că acum fug mai bine, să nu mă iau în serios, că orice prost crede că vorbele lui sunt cele mai importante. Să îmi zică să nu îmi retrag niciodată părerile, să mă învețe să fiu curajoasă și să tac când nu sunt inspirată. Să îmi spună că valoarea o dau oamenii, nu prețul, să îmi spună că nu există perfecțiune, ci un amalgam de defecte adorabile, să îmi spună că a spune “nu știu” nu înseamnă că ești idiot, să îmi povestească despre sinceritate care vine mereu la pachet cu vulnerabilitatea de care mereu vor profita nimicurile.
Să îmi spună că nu există adevăr absolut, să nu pedepsesc sau să mă las pedepsită, să nu ofer respect pe considerente de vârstă sau funcții. Să îmi spună că degeaba am talent dacă nu îl muncesc, să îl muncesc până la epuizare, căci doar atunci voi deveni bună. Să îmi spună că doar mii de cărți citite te învață să știi să scrii.
Dar ce aș fi vrut mai mult și mai mult să îmi spună este că durerea și suferința sunt parte din mine. Să nu le neg, ci să le îmbrățișez, să țin doliu după o pierdere și să nu îmi fie rușine să spun că mă doare.
Mi-am amintit de toate astea azi când fii-miu învață să meargă pe bicicletă. I-am zis că o ok să cadă, că e ok să doară, dar că se poate ridica singur. Și dacă nu poate, atunci mami e lângă el să îl sprijine. Mereu.