La vreo două luni după ce născusem, am luat căruciorul și copilul și am ieșit la plimbare. Mergeam mult, fiindcă rămăsesem cu vreo 15 kilograme în plus, dietă nu puteam ține, fiindcă alăptam, de alergat nu puteam, fiindcă aveam o ruptură parțială de ligament, astfel că mersul rămăsese ultima soluție acceptabilă. Și mergeam mult, minim 11.000 de pași pe zi, mergeam pe străzi, prin parcuri și mergeam ca să uit de mine. Imaginea mea din oglindă nu doar că mă speria, dar, la un moment dat, văzând că nimic nu ajută ca să scap măcar de un gram în plus, eram convinsă că voi rămâne diformă.
Căci așa mă vedeam, diformă. Și nimeni nu îmi spusese că e nevoie de 9 luni să aduci pe lume un copil și, apoi, de alte 9 luni, ca să aduci înapoi femeia de dinainte de sarcină.
Eram într-o depresie funcțională, în care reușeam să duc la capăt treburile de zi cu zi, însă, seara, mă copleșea ideea că eu, cea de dinainte de a naște, este pierdută și, o dată cu ea, feminitatea și armonia unui corp frumos mărimea 36.
Și cum mergeam eu așa, am văzut de la depărtare un magazin cu rochii. Ah, rochii, ce vis îndepărtat din altă viață. Îmi amintesc și acum, eram pe Calea Dorobanți și deși nu țin minte ca, în trecut sau în prezent, să fi avut “poftă” de țoale, am intrat.
Speram la ceva, speram că o rochie mă va face să o regăsesc pe Corina din trecut, că o rochie mă va aduce înapoi, că o rochie mă va salva de prezentul hidos al înfățișării mele.
Intru. Cunoșteam brandul și îmi plăcea. Era un spațiu mare, cu textile fine așezate pe umerașe și o muzică de pe vremea când puteam bea un cocktail, care m-a transpus, brusc, într-o stare în care am simțit bucurie. Copilul dormea în cărucior, credeam că am tot timpul din lume să mă plimb printre mătase și catifea. Deodată, din colțul celălalt al magazinului, văd o domnișoară care aleargă spre mine. Erau vreo cinci vânzătoare agile strânse la o șuetă, genul care se plimbă după tine ca să nu atingi volanele, și eu singura intrusă care poate dorea să cumpere ceva.
Și se oprește în fața mea și îmi spune pe un ton țipător: “aici, avem haine, a căror măsură este maxim 38. Nu cred că veți găsi ceva!”.
Deodată, mi-am amintit cum arăt: cu șunci, cu burtă, cu brațe groase, cu o talie care a fost, cândva, o talie, cu gușă, cu cearcăne, cu sâni lăsați și dureroși. Și am simțit, din nou, gustul metalic al rușinii, al dezgustului de sine, al furiei pe propriul corp, al dezamăgirii de mine, pentru că aș fi crezut că, intrând aici, voi scăpa măcar cinci minute de mine. Am luat copilul, am ieșit și am încercat să nu plâng până acasă. Am petrecut restul de zi îngrijindu-mi bebelușul.
Seara, când, în sfârșit, am putut da ochii cu mine și am putut să mă gândesc la momentul din magazin, am lăsat toată respingerea și batjocura pe care o trăisem să mă copleșească.
Și mi-am dat seama că nu fătuca aia mă umilise, eu singură mă umileam considerându-mi corpul, care a dat viață, respingător.
După ziua aia, am încetat să număr pașii făcuți peste zi sau numărul purtat la haine. După un an, trecând prin fața unei vitrine, am realizat că sunt frumoasă, că propria mea piele și corpul meu nu m-au abandonat, deși eu mă abandonasem. Nu am mai ajuns niciodată la măsura 36, dar sunt mulțumită și cu 40.
Am trăit neiubirea de sine și i-am supraviețuit, ca să pot spune că ce avem mai de preț sunt corpurile noastre, singura casă pe care o avem și singura de unde nu putem pleca, iar fără acceptare de sine și pace cu noi înșine nu există viață.
Între timp, magazinul de pe Calea Dorobanți a dat faliment. Karma lucrează și nu-i scapă nimeni.
De aceea vă spun: respectați-vă și iubiți-vă, căci clar nu ne dorim ca ale noastre corpuri să fie supărate pe noi și să ne disprețuiască!