Blog, Fără filtre cu Băcanu

Când ai primit prima bilă neagră din viața ta?

Când am intrat eu, la 19 ani, în câmpul muncii, să fii o femeie care nu accepta uniformizarea și nu dădea doi bani pe sloganul învățat de la părinți și bunici“ în societate, trebuie să te porți ca o domnișoară” însemna o bilă neagră.

La începutul anilor 2000, dacă tu, ca femeie, nu te îmbrăcai, nu gândeai, nu acționai, nu mâncai, nu trăiai și nu respirai ca toți ceilalți, erai o bilă neagră umblătoare.

În tinerețea mea, dacă nu erai normală și banală, aveai o bilă neagră. De fapt, nu una, sute. Am crescut sub papucul unei societăți diform uniformizate și sub mentalitatea hidoasă a majorității că autenticitatea și curajul sunt bile negre. Că a spune, a face și a acționa diferit înseamnă tupeu și aroganță, nu originalitate și personalitate.

Decenii întregi, diverse persoane cu autoritate asupra vieții mele, fie că îmi plăteau salariul, fie despre care credeam că mă leagă o afecțiune profundă, au încercat să-mi neutralizeze curajul de a fi diferită. Căci curajul unei femei e(ra) o bilă neagră.

Am răzbit în viață în ciuda teoriei adânc înfiptă în ADN-ul nostru social și accentuată de părinți, profesori și “mentori” că a fi mediocru pe lume e calea cea mai bună de a trece prin viață. Și așa este. Este cea mai ușoară, dar și cea mai insipidă. Am răzbit în viață datorită încăpățânării mele de a face valuri. Și nu de dragul de a șoca, ci din dorința de a-mi exprima liber părerile, care, da, în marea lor majoritate nu sunt mediocre și nici banale.

Nu am să uit niciodată prima mea bilă neagră. Aveam vreo 5-6 ani și stăteam, împreună cu alți copii, pe scările din fața blocului. Deodată, o umbră de hoașcă ticăloasă îmi zguduie umărul și mă sfătuiește cu brutalitatea unei voci baritonal-isterice: “apropie, dragă, picioarele, că ți se văd chiloțeii și nu e frumos!”.

“Nu e frumos să ți se vadă chiloțeii, nu e frumos să ai opinii diferite de alte domnișoare de vârsta ta, nu e frumos să ieși în evidență, nu e frumos să spui ce gândești, nu e frumos să te arăți liberă de inhibiții, nu e frumos să fii tu!”.

Am sute, zeci de mii de bile negre în sertarul existenței mele, primite ca să mă pedepsească, să mă inhibe, să mă rușineze, să îmi activeze frica și spaima de a fi eu.

Au reușit contrariul. Nu știu dacă totul a pornit de la dorința de a o irita pe hoașca obsedată de chiloței sau pentru că pur și simplu sângele meu mereu a clocotit altfel, dar fiecare “nu se cade, nu se face, nu e frumos să…” a activat în mine libertatea și curajul de a fi eu. Sigur că mi-am pus de nenumărate ori problema că e ceva în neregulă cu mine și că sunt defectă. Sigur că impactul de moment al bilelor negre a fost să dărâme, nu să construiască, însă eu am urcat pe bile negre, nu am alunecat. Fără sutele de mii de bile negre atârnate de suflet și fără dorința altora de a fi supusă, umilă și cuminte, poate că aș fi fost o fată mediocră, cu o existență mediocră, cu un zâmbet mediocru și o scriitură banală. Ghinionul e că pe unii dintre noi bilele negre ne stimulează să devenim excepționali.

One thought on “Când ai primit prima bilă neagră din viața ta?

  1. Cătălina Popescu spune:

    Ah, cât de bine știu despre ce vorbești!
    Am fost și sunt fericita posesoare de bile negre, primite de la persoane “perfect și corect aliniate la frumosul și normalul impus de societate “…
    Când eram copil îmi doream să fiu “normală” pentru a fi acceptată de frumoasa și sănătoasa noastră societate.

    Dar iată-mă azi, bucuroasă că sunt anormală și cu multe bile negre la purtător.

    Bilele negre rules!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *