Blog, Fără filtre cu Băcanu

Bucureștiul e cum îl lăsasem în 2019 la ora de vârf

bucurestiul-e-cum-il-lasasem-in-2019-la-ora-de-varf

Ieri am avut multă treabă prin oraș, a trebuit să plimb niște acte și am constatat cu bucurie că Bucureștiul e cum îl lăsasem în 2019 la ora de vârf: pestriț, plin de semințari, bișnițari, profesori cu târlăguța la cumpărături, ingineri care fac acum taximetrie, tineri tiktokari care umblă bezmetici cu telefoanele în nas, slăbănoage care își plănuiesc următoarea cură de slăbire cu ciorbă de varză, 3 km în 2 ore, în sfârșit, ticsit de OAMENI.

Dar cel mai mult m-am bucurat să văd schimbare și la martorii anumitor culte sau religii. Dacă înainte îi observai în mulțime cu cămașă regulamentară, tivul pantalonilor deasupra gleznei, geantă poștaș și freză linsă într-o parte, acum lumea a evoluat, prieteni.

Am ajuns acasă frântă pe la orele 15, după trezit la 6 și plimbat pe la instituții târșâind dosarul cu șină la subraț.

Și numa ce intru în casă și cioc cioc la ușă. Deschid.
Un cuplu. Adică nu știu dacă erau cuplu, dar erau un el și o ea.

“Bună ziua, aveți 5 minute să vorbim puțin despre credință și învățăturile Bibliei?”.

Cred că am rămas câteva secunde uitându-mă la ei ca un copil obez la fântâna de ciocolată.

El 1,60 m, cu o palmă de păr ridicată în cap, ca Ronaldo, ceea ce îl făcea să pară de 1,70. Ea 1,70 m, cuib tapat ca Amy Winehouse, mândră de partenerul ei martor, pe care părea că tot ea îl îmbrăcase. Doi apostoli moderni care distrăgeau atenția de la învățăturile Bibliei. Invers decât scopul propus, ironic. Ochii mei s-au agățat de firele de păr care îi ieșeau din decolteu. Lui, nu ei. Amândoi aveau blugi mulați, purtau câte un tricou negru în serie, la ea scria “faith” iar la el “pray”. Și în timp ce îi admiram ca proasta, el și-a scuipat degetele ca să-și întindă sprâncenele și să-i așeze tricoul astfel încât să i se vadă și mai bine părul din decolteu.

După ce am întrebat uluită “dar ce anume este de discutat?”, ea și-a ridicat puțin țzâțele cu căușul palmelor și m-a atenționat că despre Dumnezeu se poate vorbi o veșnicie.
El a aprobat-o cu o fața lui senină și fără riduri iar în capul meu se plimba doar curiozitatea de a ști unde și cu ce își face peelingul și gomajul. El, nu ea.

Mi-au dat un pliant care mă invita să mă pocăiesc, în timp ce ei doi povesteau despre umilință, smerenie și simplitate. Nu îmi puteam întoarce privirea de la cristalele swarovski aplicate la cozile ochilor ei. Analizând-mă cu ochii minții și atentă cum îi zdrăngăneau ei vreo 17 brățări, mi-am dat seama că eram îmbrăcată chiar ca o pocăită. Mai pocăită decât eram, imposibil.

Apoi m-am gândit la bunicii din partea maică-mii, care mereu îmi ziceau să fiu pocăită, mai ales el, după ce se îmbăta pe la vreo zi de naștere sau înmormântare. Dacă l-ar fi văzut pe tinerelul ăsta, îl ștergea pe față cu acetonă, ca să îi ia urmele sataniste de dermatograf de la ochi, iar bunică-mea îi pregătea tinericii un decoct de coadă de rândunică virgină, ca să o scape de ispita rujului roșu.

În sfârșit. Lumea a evoluat. Inclusiv fașonul la Martorii lui Cutărescu. Ceea ce e bine. Înseamnă că suntem pe drumul cel bun iar azi mi-am pus brățări și m-am dat cu ruj roșu și dermatograf. Păi până când o viață de pocăită nemachiată?
Mulțumesc celor doi Martori care nu m-au învățat ieri despre Biblie, dar mi-au adus aminte de credință.
În mine.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *