Blog, Fără filtre cu Băcanu

„Botoxato, nasoalo, unde ți-ai făcut botul, ochelarii sunt prea mari pentru capul tău”…

Am făcut, acum o săptămână, un video cu opinia mea despre a face copii “ca să intri în rândul lumii”. Mie îmi place să scriu, dar, fiindcă algoritmii rețelelor de socializare favorizează conținutul video, am zis să încerc și video. Nah.

Au fost 600 de comentarii pe fb: 50% au opinat despre idee, 20% m-au înjurat și 30% au exprimat păreri despre înfățișarea mea. „Botoxato, nasoalo, unde ți-ai făcut botul, ochelarii sunt prea mari pentru capul tău, arăți ca o kurvă” etc.

Mi se pare că noi, românii, nu avem oricum tehnica dezbaterii în ADN, nu știm să argumentăm sau să schimbăm civilizat păreri, însă recunosc că am fost surprinsă de procentul mare, care nu a procesat ideea, ci doar a remarcat aspectul meu. Am fost și mai surprinsă de reacția mea vizavi de aceste păreri nesolicitate, fiindcă, acum 10-15 ani, astfel de comentarii m-ar fi îngropat psihic. Și atunci mi-a încolțit un gând în minte: oare am ajuns și eu acum, la 43 de ani, să am încredere în mine, să mă respect și să mă apreciez la adevărata mea valoare, fără a-mi păsa de ce cred cei din jur?

Ei bine, da. A fost o revelație chiar și pentru mine, copilă crescută cu rușinea la capătul bățului – “e rușine să porți fuste scurte, e rușine să ai sânii mari, e rușine să vorbești neîntrebată, e rușine să nu te comporți ca o domnișoară, e rușine să nu fii grasă/ slabă/ scundă/ înaltă/blondă/brunetă”-, tânără dând piept cu o societate a stereotipiilor și etichetelor și, apoi, femeie luptând să reușească ca să fie ea. Recunosc, am ajuns să îmi placă de mine, să fiu de părere că merit să fiu iubită și fericită, că sunt un om extraordinar de bun și generos, căruia viața ar trebui să-i ofere numai bine, după nenumărate lupte cu mine, care au dus la nenumărate eșecuri, care au dus la nenumărate episoade de depresie, care au dus, în sfârșit, la căutarea sinelui cu ajutor și suport specializat.

Până la acest video, nu am conștientizat, însă, că am câștigat deja lupta cu lipsa mea acută de respect de sine, dar când m-am surprins râzând la “botoxato”, am avut revelația că sunt câștigătoare, ba chiar că simt milă pentru indivizii și individele cu invectivele la gură. Căci cât să fii de nefericit și distrus ca om astfel încât să te simți bine doar aducându-i pe ceilalți la nivelul tău?

Societatea românească joacă sportul datului cu părerea despre alții de zeci de ani. Poate de asta nici nu reușim să evoluăm, fiindcă ochii noștri nu sunt pe minge, ci pe cât a dat adversarul pe tricou. Și poate de asta contează mai mult ce spune X sau Y despre noi decât căutarea și asumarea a cum suntem noi.

Cred că la capitolul stimă de sine, societatea românească, per total, e foarte deficitară. De asta suntem și atât de răi, și mereu cu piatra în mână, în caz că e cineva care se iubește și se apreciază, să aruncăm. Dăm toți banii din lume pe “idealuri de frumusețe false”, pompate de media și încurajate de vipuri și influenceri subțiri ca hârtia igienică cu un strat, decât să avem curajul să ne căutăm pe noi și să fim autentici.

Ne bazăm identitatea după cum zice Cutărescu să fim, după cum am văzut la Ixuleasca pe insta sau după cum zice Igreculescu pe YT. Ne forțăm încadrarea în standardele altora, ca să primim o validare falsă și să fim “oameni frumoși”, ca alții.

Suntem, de fapt, lași, fricoși și incapabili să acceptăm că suntem unici și irepetabili.

Adevărata frumusețe este autenticitatea.

Consider că succesul unui om stă în aprecierea lui pentru el însuși. Fără stimă și încredere în sine, ajungem să înjurăm străini pe net, fiindcă nu sunt pierduți, triști, obosiți și deprimați ca noi. Și e păcat. Că irosim ani în care puteam trăi frumos. La propriu și la figurat.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *