Blog, Pentru starea ta de bine

Andreea P. – Poveste despre neiubirea de sine

Am 1,5m și 45 de kile. În două săptămâni, împlinesc 35 de ani și un an de când sunt universul copilului meu.

Vin gagici și îmi spun că arăt de parcă m-am căcat odată și am născut, nu se vede nimic pe corpul meu. De parcă e o regulă… Ei bine, dacă nu se vede, nu înseamnă că nu e. Părinții mei nu au știut să semene niciun pic de încredere în mine și corpul meu. Maica-mea m-a jignit de “n” ori de-a lungul timpului, zicând lucruri de genul “pune-ți ceva la gât că și așa nu ai țâțe” sau „vai ce crăcănată esti”, de parcă eu am ales asta. Nu o făcea cu răutate, dar așa credea ea că îmi face un bine. Nu o pot întreba, pentru că s-a dus cu două zile înainte să nasc, lăsând în urmă o mamă în devenire (eu) și un nepot pe care și l-a dorit din toată inima.

A trecut aproape un an și, acum, nu mai pot să o întreb de ce mama naibii punea semnul egal între mine și frate-mio, el fiind ăla deștept, cu premiul 1, când, biologic, semnul ăla egal nu se poate pune între femei și bărbați niciodată. La naiba, ar trebui să nu-l mai punem între două ființe și punct. Unde mai pui că frate-mio are 1,85m ca să scoată în evidență statura mea impresionantă! 🙂 Nu o mai pot întreba care a fost scopul ei când spunea asta despre corpul meu mic, chinuit și plin de hormoni.

Lăsând gluma la o parte, “vai ce mică ești” era și, uneori încă e, la ordinea zilei. De la „nu ai sâni pentru rochia asta” la „modelul ăsta stă bine pe fete înalte”, „da’ tu mănânci ceva?” sau chiar la „îmi place de tine, dar era fain să fii mai înaltă” le-am auzit pe toate și încă multe altele.

Am urât fiecare moment în care mi se spunea ceva legat de înălțime sau kilograme și îmi amintesc încă multe din ele. Am purtat tocuri toată viața de adult și mi-am stricat spatele și picioarele! Am dezvoltat un umor și o autocritică tocmai ca să fac eu haz de mine înainte să apuce alții. Lumea nu se gândește poate niciodată că e la fel de greu să te îngrași sănătos cum e să slăbești sănătos.

Abia în ultimii doi ani (plus luni întregi de terapie), pot să zic că îmi place de mine și am învățat să mă accept așa cum sunt, chiar dacă mi-ar plăcea să pun măcar 5 kile. Am mai învățat să pun limite, pentru că trebuie să fiu adultul funcțional pe care copilul meu să se poată baza și să nu îmi scape niciodată vreo remarcă legată de corpul/statura lui.

Acesta este sertarul meu cu bile negre, cel puțin o mică parte din ele, dar am învățat să-l las deschis și să nu-l mai încui și să ascund cheia, pentru că poate fără ele nu eram aici.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *